Hanul Galben
Puține și sărace sunt informațiile despre o clădire care a dăinuit aproape două secole, în ”inima” sectorului 1, dar care a căzut sub lama buldozerelor în timpul sistematizării optzeciste a Bucureștiului. ”Hanul Galben”, căci despre el este vorba, a fost o clădire situată la intersecția bulevardelor Banu Manta, Ion Mihalache (1 Mai) și strada Dr.Iacob Felix și a fost construit în jurul anului 1810. Cu toate că în planul de sistematizare a zonei, din anii optzeci, proiectul noilor blocuri prevedea menținerea lui (dovadă fiind blocul concav de la intersecția Banu Manta cu Dr.Felix care nu se suprapune peste amplasamentul hanului, a fost demolat în februarie 1984. Că e sau nu folclor urban nu știu, dar unii au spus că așa a vrut Ceauşescu, pe când alții susțin că a fost o ”eroare”, dar fără a avea mai multe informații. Oricum ar fi, această clădire care deja figura în rapoartele Consiliului Culturii și Educației Socialiste ca ”bun susceptibil de a face parte din Patrimoniul Național” și care era propusă a fi restaurată și conservată, a fost demolată, iar marturiile celor prezenți spun că buldozerelor le-au trebuit zile întregi pentru a pune la pământ ceea ce nu au reușit toate cutremurele și nici cele două războaie mondiale, la care hanul a fost martor. Iar pentru ca barbaria demolării să fie desăvârșită se presupune că, pentru a se încălzi că doar era iarnă, muncitorii au pus pe foc tot ce a fost lemn, inclusiv balustrada scării interioare care era din lemn de trandafir fiert în ulei de in pentru a căpăta o rezistență mărită. Istoricul George Potra ne spune în lucrarea sa,”Istoricul Hanurilor Bucureștene”:
”Marea majoritate a vechillor hanuri nu mai există astăzi.
Printre cele rămase, ca o mărturie al unui trecut de mult apus, se numără şi Hanul Galbencare însă şi acesta nu mai serveşte de mult scopului pentru care a fost construit. Hanul Galben se află la întretăierea Bulevardului Banu Manta cu strada Dr. Felix. E o clădire încă solidă, are parter, şi în partea de mijloc un fel de etaj mansardat. Vechimea lui se cunoaşte şi prin faptul că nivelul străzilor vecine e mult mai ridicat ca altădată, caldarîmul lor ajungînd azi pînă aproape de marginea de jos a ferestrelor. Şi acum dacă ne întoarcem cu o sută şi ceva de ani în urmă vom vedea când a fost clădit şi de cine anume. În partea cea mai de nord a oraşului, de o parte şi de alta a Barierei Mogoşoaia, adică Piaţa Victoriei de azi, era mai mult sat decît oraş; casele erau rare şi cu aspect rural, iar multe din terenurile înconjurătoare erau locuri de agricultură sau grădini. Din Bariera Mogoşoaiei porneau cîteva drumuri mai importante: unul, trecînd prin Bariera Herăstrăului şi Bariera Nouă, ajungea la Bariera Tîrgului de Afară acolo unde se termina Podul Tîrgului de Afară (Calea Moşilor) şi începea Drumul Focşanilor (Şoseaua Colentina); un alt drum era acela care ducea la Herăstrău, numit mai tîrziu Şoseaua Jianu; cel mai drept însă şi foarte frumos era Şoseaua Kiselef avînd deoparte şi de alta minunate alei şi ronduri de flori unde protipendada oraşului se ducea la plimbare. În stînga Şoselei Kiselef era un drum nepavat, foarte prăfos în timpul verii şi cu noroaie mari toamna şi primăvara. Aceasta era uliţa Spitalului numită aşa după spitalul „Iubirea de oameni" sau „Filantropia", nu de mult clădit la acea dată. Din planul oraşului Bucureşti litografiat de maiorul Rudolf Artur Borroczyn în 1852, la cererea domnitorului Barbu Ştirbei, se poate vedea o uliţă în spatele spitalului Filantropia ce corespunde actualei străzi Dr. Felix, care însă nu avea un nume oficial pe acea vreme. În afară de cîteva căsuţe la linia uliţei, tot terenul imens cuprins între Bulevardul N. Titulescu (fost Şoseaua Basarabilor), str. Dr. Felix şi Bulevardul Banu Manta (fost Şoseaua Grozăveşti), era în cea mai mare parte proprietatea clucerului Preda şi era acoperit cu grădini de zarzavaturi, livezi de pomi şi în special cu vie. Dar viile în această parte a oraşului, de altfel ca şi în celelalte părţi, se ţineau lanţ şi se continuau cu celelalte şi mai întinse ale lui Ivancea Gherase, Dinu Precupeţu şi Iancu Ştemar. Pe unde e localul primăriei raionului Griviţa Roşie (actuala primărie a sectorului 1), Cimitirul Evreesc şi tot cartierul Filantropiei pînă departe erau numai vii. Pe locul unde este Piaţa Filantropiei zisă şi Piaţa 1 Mai se afla o gheţărie imensă cu blocuri de ghiaţă naturală, în greutate totală de milioane de kilograme. Puţin mai în centru, şi tot pe partea dreaptă, se afla Cimitirul Protestant (Luteran) care a fost desfiinţat acum 50—60 ani în urmă. Avînd imaginea locurilor şi uliţelor înconjurătoare, ne dăm seama că terenul proprietatea, poate prin cumpărare, a Clucerului Preda era foarte bine plasat. Ca o consecinţă a acestui fapt,, clucerul Preda şi-a construit un han destul de mărişor, situat la o răscruce importantă care făcea legătura cu marele drum al Tîrgoviştii, pe unde se perindau zi şi noapte ţăranii care veneau să-şi vîndă produsele la oraş. Unii dintre aceştia, atît la ducere cît şi la întoarcere poposeau la han, iar după ce-şi vindeau marfa mai lăsau cîţiva lei şi hangiului pentru mîncarea şi băutura ce-o consumau. Hanul Galben numit aşa dintru început, fiindcă era spoit cu culoare galbenă, a fost în proprietatea clucerului Preda (Săulescu). După moartea sa, moştenitorii lui voind să se împartă averea rămasă, au scos hanul în vînzare. Acest lucru l-au făcut cunoscut doritorilor şi prin anunţare la ziar în care printre multe informaţii foarte interesante găsim că proprietarul era clucerul Preda Săulescu. Din ziarul „Vestitorul Romînesc" pe anul 1850, aflăm că „hanul cel galben de la capu[l] Podului Mogoşoae, afară din barieră, ce se învecineşte cu spitalu[l] Filantropii"are patru încăperi, două cămări şi o cuhnie (bucătărie) la etaj, iar în partea de jos cinci încăperi, o cîrciumă cu pivniţă boltită, de zid, în care pot intra 18 buţii de vin. în curtea destul de întinsă se afla un grajd mare în care pot intra zece perechi de telegari; două şoproane mari cu uşi ferecate în care au loc patru trăsuri. În afară de asta, în spatele curţii se afla o cărbunărie, o vărzărie mare, o grădină într-o întindere însemnată, fîneţe de şase care şi o vie de 13 pogoane cu haracii ei şi cu cramă cu tot edecul. „Doritorii ce vor pofti ca să cumpere acest acaret, se vor înţelege cu pomeniţii moştenitori"ai răposatului clucer Preda Săulescu. Nu am putut afla cine a cumpărat hanul şi cu cît, şi nici dacă via a fost vîndută separat de han. E sigur însă că Hanul Galben se afla, pe la 1870, în proprietatea unui oarecare Cristea, iar de la acesta, prin cumpărare sau danie, a intrat în stăpînirea bisericii sf. Vineri-Nouă, actualmente dărămată, ce se afla pînă acum vreo 30 de ani pe Calea Griviţei pe locul unde e azi clădirea Gării de Nord ce serveşte de mesagerie. În 1890, epitropia zisei biserici anunţa că ţine licitaţie publică pentru închirierea hanului pe termen de trei ani. Hanul e anunţat că se află în suburbia Cişmeaua Mavrogheni, pe strada Filantropiei, fiindcă aceasta era cea mai cunoscută. În ceea ce priveşte hanul, anunţul arată că el se compune din cîrciumă cu pivniţă mare, şase camere, dependinţe, brutărie, rotărie, curte spaţioasă şi grajd mare de zid. Nu se mai aminteşte nimic de vărzărie, fîneţe şi vie. Poate că acest teren fusese parcelat de mult şi se făcuseră pe el străzi şi nenumărate case, un adevărat cartier. Cît timp a fost în stăpînirea bisericii Sf. Vineri-Nouă, şi cine au fost chiriaşii, iarăşi nu ştim. În orice caz, pe la începutul acestui secol, Hanul Galben era un local foarte cunoscut de prefectura poliţiei, pentru că în el puteai întîlni pungaşi la fiecare oră din zi şi diin noapte, în special borfaşi şi hoţi de păsări. Cînd ,prefectura sau comisariatele primeau reclamaţii pentru astfel de furturi, privirile şi cercetările agenţilor de siguranţă se îndreptau în primul rînd spre Hanul Galben. Într-un reportaj de ziar publicat în 1904, în legătură cu viaţa acestui han şi a împrejurimilor se spun următoarele : „Pe Şoseaua Filantropiei, după ce ne-am depărtat de Piaţa Victoriei cu cîteva sute de paşi, viaţa bucureşteană dispare cu desăvîrşire din jurul nostru. Pe trotuare întîlnim femei desculţe, nepieptănate, îmbrăcate murdar, bărbaţi cu feţele negre, uscate, înăsprite de mizerie, tineri fără gulere şi chiar fără cămăşi, copii în zdrenţe sau goi. Populaţia e alcătuită din hamali, căruţaşi, salahori, cerşetori, olteni-precupeţi, spălătorese, proxenete, vînză- toare de flori, lăptărese, vrăjitoare, cerşetoare, chivuţe etc. Case mici, strîmte, pereţi dărăpînaţi de ploi, faţade pline de noroiul împroşcat din stradă, curţi vaste şi pline cu gunoaie iar pe alocurea mici livezi de pomi roditori. La răspîntia unde se întîlneşte Şoseaua Filantropiei cu strada Grozăveşti, este un han mare cu pereţii galbeni. Lumea s-a deprins să-l numească Hanul Galben. E o clădire joasă cu un acoperămînt de tablă roşie închisă, prelungit cu o straşină largă ce întunecă faţada şi-i dă astfel o înfăţişare misterioasă. În mijlocul acoperişului se ridică o mansardă luminoasă, înaltă şi curată care face ca partea de jos a clădirii să apară mult mai lugubră de cît e în realitate. Astfel, Hanul Galben atrage privirile, opreşte pe trecător, fascinează, asemeni ochilor enigmatici şi întunecaţi ai păsărilor de pradă. Am recunoscut că pungaşii nu puteau alege un mai potrivit loc de întîlnire." Înlăuntrul hanului se afla băcănie, cîrciumă şi cafenea iar în curte era o fîntînă cu cumpănă şi un mic maidan unde căruţaşii şi camionarii îşi lăsau vehiculele în aşteptarea clienţilor. Mahalaua din jurul Hanului Galben, numită şi „Mahalaua Dracului", cuprinzătoare de atîtea variate categorii de locuitori, promiscuitate, mizerie şi zgomot, a fost un motiv de inspiraţie în arta plastică. Nu vom pomeni decît un singur caz. Marele pictor Ştefan Luchian, între 1907—1909, a locuit pe strada Filantropiei nr. 24 (actualmente Bulevardul 1 Mai 34), ,peste drum de Hanul Galben. Fiind în imediata apropiere a atîtor tipuri caracteristice nu rămîne străin de ele şi pe cele care i se par mai sugestive şi mai interesante le pune pe hîrtie sau pe pînză, imortalizîndu-le prin marele său talent. În ”Mahalaua Dracului", Ştefan Luchian a început să picteze încă din 1898, înainte de a se muta în ea. Dintre lucrările pictate sau inspirate din această mahala nu trebuie să uităm figura blajinului şi truditului cărbunar, ţigăncile, cocioabele, autoportretul Un zugrav, compoziţia Cheful, cele mai strălucitoare din Anemonele sale (1908), precum şi portretele lui Moş Nicolaeşi Alecu Literatu. De asemenea, dintre privelişti, aparţin acestui cartier, minunatul ulei în tonalităţi mov Mahalaua Dracului, înfăţişînd o seamă de case cu cîte un etaj şi scări, destul de înghesuite şi oropsite, pastelul Ghereta din Filantropia, o măestrită lucrare cu atmosferă de iarnă, Casele bătrîneşti cu stîlpii aceia rotunzi ca nişte coloane şi cu pridvorul acoperit cu stuf, acuarela Puţul din strada Clucerului, cu chiţimiile din lemn şi paiantă străjuite de doi copaci aplecaţi şi între care se află puţul cu roată, iarăşi o remarcabilă lucrare tipică pentru viaţa periferiilor bucureştene de atunci. Și tot în legătură cu acest han, mi-aduc aminte de o convorbire pe care am avut-o cu scriitoarea ”Maica Smara" care îmi spunea că pe vremea cînd ea s-a mutat în jurul Pieții Filantropia, cu vreo 50 de ani in urmă, cartierul din jurul Hanului Galben, adică ”Mahalaua Dracului”, avea o reputaţie cît se poate de proastă acum vreo 70 de ani, fiind populată de borfaşi care atacau şi jefuiau noaptea trecătorii, profitînd de faptul că străzile din împrejurimi nu erau luminate. În han o serie de pungaşi şi trişori de cărţi de joc, aţineau calea ţăranilor şi-i ademeneau să joace, luîndu-le de multe ori toţi banii ce-i aveau din vînzarea diferitelor mărfuri. Mulţi dintre nenorociţii aceştia se întorceau acasă şi fără bani şi fără marfă, iar în cazuri mai rare, chiar fără caii de la căruţe ce repede erau vînduţi prin diferite mahalale ale oraşului, de răufăcători ce roiau în jurul hanului de tristă amintire. La Hanul Galben, în acea vreme, erau chefuri care țineau toată noaptea, iar toamna mirosul grătarelor care sfîriiau de friptul pastramei și al ”patricienilor” se raspîndea pînă departe în mahala. Mustul, dulce tulburător, se făea pe loc în teascurile ce se găseau în curtea hanului care, în astfel de ocazii, era îngradită toată cu stuf de baltă. Iată deci, în cîteva cuvinte, viața unui han bucureștean din care n-a mai rămas, în ultimul timp, decît amintirea. Mulți trec și vor trece prin fața locului, dar prea puțini ii vor cunoaște trecutul”. Ca o reparație (târzie) și pentru aducerea aminte, în curtea Muzeului Satului a fost construită în 2016 o replică 1:1 a Hanului Galben.
Aparut in grupul "Bucurestiul de altadata"(Facebook). Autor: D-l Cristian Bulfon
-
-
-
-
1852.
-
Yellow Inn, in 1935. It was at the intersection of Bulevardul Banu Manta and Strada Dr. Felix.
